Meditations on First Philosophy

1. Demolează toate convingerile anterioare prin îndoială radicală

Astfel am înțeles că, la un moment dat în viața mea, întreaga structură trebuia să fie complet demolată și că trebuia să încep de la zero dacă doream să construiesc ceva durabil și neclintit în științe.

Proiectul. Pentru a clădi o temelie a cunoașterii certe, trebuie mai întâi să elimin tot ce am crezut până acum. Nu este vorba să demonstrez că totul este fals, ci să găsesc un motiv, oricât de mic, să pun la îndoială fiecare credință. Dacă temelia este instabilă, întreaga structură a cunoașterii este nesigură.

Niveluri ale îndoielii. Încep cu simțurile, care uneori ne înșală, mai ales în privința obiectelor îndepărtate sau mici. Dar cu siguranță pot avea încredere în simțurile mele în ceea ce privește lucrurile aflate chiar în fața mea, cum ar fi faptul că sunt treaz și stau lângă foc? Aceasta conduce la ipoteza visului: poate că experiențele mele vii sunt doar iluzii, asemenea celor din vise, și nu există o cale sigură de a distinge starea de veghe de cea de somn.

Genialul rău. Chiar dacă unele adevăruri simple, precum cele matematice (2+3=5), par sigure indiferent dacă visez sau nu, tot le pot pune la îndoială. Ce-ar fi dacă un spirit rău, atotputernic, mă înșală constant în privința tuturor lucrurilor, inclusiv a acestor adevăruri evidente? Pentru a mă proteja de eroare, voi presupune că tot ce am crezut anterior este fals și imaginar.

2. Descoperă certitudinea neclintită a propriei tale existențe

Astfel, după ce am cântărit toate aceste considerații suficient și chiar mai mult, pot în sfârșit să decid că această propoziție, „Eu sunt, exist”, ori de câte ori este rostită de mine sau concepută în minte, este neapărat adevărată.

Punctul de cotitură. După ce m-am scufundat într-un vârtej de îndoială, presupunând că tot ce percep sau îmi imaginez este fals, găsesc un lucru care rezistă îndoielii. Chiar dacă un genial rău mă înșală în privința tuturor celorlalte lucruri, trebuie să exist pentru a fi înșelat. Actul însuși de a îndoi dovedește existența mea.

„Gândesc, deci exist.” Această revelație celebră înseamnă că atâta timp cât gândesc (în orice formă – îndoială, înțelegere, voință, simțire), pot fi sigur că exist. Aceasta este prima, cea mai sigură și neclintită adevăr pe care îl pot găsi.

Dincolo de imaginație. Această certitudine a existenței mele nu depinde de niciun lucru corporal sau percepție senzorială, deoarece acestea pot fi iluzii. Cunoașterea existenței mele vine pur și simplu din faptul că gândesc.

3. Înțelege că natura ta esențială este gândirea pură

Prin urmare, eu sunt, vorbind precis, doar o ființă gânditoare, adică o minte, un suflet, un intelect sau o rațiune – cuvinte al căror înțeles îmi era anterior necunoscut.

Ce sunt eu? După ce am stabilit că exist pentru că gândesc, investighez ce este acest „eu”. Anterior credeam că sunt o ființă umană cu un corp și un suflet responsabil pentru diverse funcții precum nutriția, mișcarea, senzația și gândirea.

Eliminarea atributelor îndoielnice. Sub îndoiala radicală, am presupus că nu am corp și, prin urmare, nici funcțiile dependente de corp, cum ar fi nutriția, mișcarea sau senzația (care se bazează pe organele de simț). Singurul atribut care rămâne inseparabil de mine este gândirea.

O ființă gânditoare. Prin urmare, esența mea, ceea ce sunt în sens strict, este pur și simplu o ființă gânditoare. Aceasta înseamnă că sunt o substanță a cărei natură sau esență întreagă este doar să gândească. Această cunoaștere de sine ca ființă gânditoare este mai clară și mai sigură decât orice cunoaștere a lucrurilor corporale, chiar și a ceara pe care o examinez.

4. Stabilește percepția clară și distinctă ca criteriu al adevărului

Prin urmare, par să pot deja să stabilesc, ca regulă generală, că tot ce percep foarte clar și distinct este adevărat.

Căutarea unei reguli. După ce am găsit certitudinea în propria mea existență ca ființă gânditoare, analizez ce a făcut această adevăr atât de sigur. A fost claritatea și distincția percepției mele asupra lui. Aceasta sugerează o regulă generală: orice percep foarte clar și distinct trebuie să fie adevărat.

Testarea regulii. Îmi amintesc credințe trecute, precum cele despre lucrurile sensibile (pământ, cer), pe care le-am considerat odată sigure, dar pe care le-am îndoit ulterior. Percepția mea asupra lor nu era cu adevărat clară și distinctă; era confuză, amestecând idei cu presupunerea că lucrurile exterioare le cauzează și sunt asemenea lor.

Îndoiala persistă. Chiar și adevărurile matematice, precum 2+3=5, care par clare, ar putea fi puse la îndoială dacă presupun că există un Dumnezeu înșelător. Până nu rezolv întrebarea existenței și naturii lui Dumnezeu, acest criteriu al adevărului rămâne vulnerabil ipotezei genialului rău.

5. Demonstrează existența lui Dumnezeu din realitatea obiectivă a ideii Sale

Dar acum este evident prin lumina naturală că trebuie să existe cel puțin atâta realitate în cauza totală și eficientă cât în efectul său.

Idei și realitate. Îmi clasific ideile: înnăscute (din natura mea), adventițioase (din afară) și factițioase (inventate). Ideile reprezintă lucruri, iar realitatea conținută într-o idee (realitatea obiectivă) trebuie să aibă o cauză cu cel puțin atâta realitate (formală sau eminentă) cât reprezintă ideea.

Grade de realitate. Substanțele au mai multă realitate decât modurile (atributele). O substanță infinită are mai multă realitate decât o substanță finită. Ideea mea despre Dumnezeu reprezintă o substanță infinită, perfectă, conținând o realitate obiectivă imensă.

Cauza ideii. Fiindcă ființa mea finită nu poate fi cauza ideii unui ființe infinite și perfecte, neavând realitate infinită formal sau eminent, cauza acestei idei trebuie să fie o ființă infinită și perfectă care există cu adevărat – Dumnezeu.

6. Demonstrează existența lui Dumnezeu din propria ta existență dependentă

Deoarece tot timpul vieții poate fi împărțit în părți nenumărate, dintre care fiecare nu depinde în niciun fel de celelalte, nu rezultă din faptul că am existat nu demult că trebuie să exist acum, decât dacă o cauză, ca să spun așa, mă creează din nou în acest moment sau, altfel spus, mă conservă în existență.

Existența mea are nevoie de o cauză. Sunt o ființă gânditoare, dar finită și imperfectă (mă îndoiesc, doresc). Nu aș fi putut să-mi dau singur existența, pentru că dacă aș fi făcut-o, mi-aș fi dat toate perfecțiunile și aș fi fost Dumnezeu.

Conservarea este creație. Existența mea de la un moment la altul necesită aceeași putere ca și crearea mea din nimic. Nu am puterea să mă conserv singur; dacă aș avea-o, aș fi conștient de ea.

Cauza infinită. Prin urmare, depind de o cauză pentru existența mea continuă. Această cauză trebuie să fie o ființă gânditoare și să posede ideea tuturor perfecțiunilor pe care le atribui lui Dumnezeu. Urmărind această lanț cauzal până la început, trebuie să ajungem la o cauză primă care există prin ea însăși. Această ființă trebuie să fie Dumnezeu, posedând toate perfecțiunile.

7. Înțelege eroarea ca o utilizare greșită a liberului arbitru

Privarea în care constă esența erorii constă în această utilizare greșită a alegerii libere.

Problema erorii. Dacă sunt creat de un Dumnezeu perfect, care nu înșală, cum este posibil să greșesc? Eroarea nu este o realitate pozitivă, ci o lipsă sau privare a cunoașterii care ar trebui să fie în mine.

Două facultăți. Eroarea apare din interacțiunea dintre intelectul meu (facultatea de a cunoaște) și voința mea (facultatea de a alege/judeca). Intelectul este limitat; nu percepe clar totul. Voința, însă, este nelimitată; poate afirma sau nega orice, chiar și ceea ce intelectul nu înțelege clar.

Utilizarea greșită. Eroarea apare când folosesc liberul arbitru pentru a judeca asupra unor lucruri pe care intelectul nu le percepe clar și distinct. Dacă îmi restrâng voința să afirme doar ceea ce este clar și distinct înțeles, voi evita eroarea. Dumnezeu nu este responsabil pentru greșelile mele; ele rezultă din folosirea necorespunzătoare a facultăților pe care mi le-a dat.

8. Demonstrează existența lui Dumnezeu din natura Sa necesară

Și înțeleg clar și distinct că existența eternă aparține naturii Sale – la fel de clar și distinct cum înțeleg că proprietățile pe care le pot demonstra despre o formă sau un număr aparțin în fapt naturii acelei forme sau număr.

Esență și existență. Găsesc în mintea mea ideea lui Dumnezeu, o ființă suprem perfectă. La fel cum ideea unui triunghi include neapărat trei unghiuri egale cu două unghiuri drepte, ideea unei ființe supreme perfectă include neapărat existența.

Existența ca perfecțiune. Existența este o perfecțiune. O ființă care există este mai perfectă decât una care nu există. Deoarece Dumnezeu este suprem perfect, trebuie să posede toate perfecțiunile, inclusiv existența.

Existența necesară. Spre deosebire de alte lucruri a căror existență este doar posibilă sau contingentă, existența lui Dumnezeu este necesară. Nu pot concepe o ființă suprem perfectă care să nu existe; ideea este contradictorie, ca un munte fără vale. Prin urmare, din însăși ideea lui Dumnezeu pot concluziona cu certitudine că El există.

9. Înțelege esența pur extinsă a lucrurilor materiale

Pot cu siguranță să-mi imaginez distinct cantitatea pe care filozofii o numesc în mod obișnuit „continuă”: adică extinderea acestei cantități (sau mai degrabă a lucrului căruia i se atribuie cantitatea) în lungime, lățime și adâncime.

Ce este corpul? Înainte de a demonstra că lucrurile materiale există, examinez ideea mea despre ele. Ideea clară și distinctă pe care o am despre lucrurile materiale este pură extindere în trei dimensiuni (lungime, lățime, adâncime), împreună cu moduri precum forma, mărimea, poziția și mișcarea.

Imaginație versus inteligență. Capacitatea mea de a-mi imagina lucruri corporale, precum un triunghi sau un pentagon, pare să sugereze că ele există. Totuși, imaginația este distinctă de inteligența pură. Pot înțelege o figură cu o mie de laturi (chiliogon) fără să pot imagina distinct toate laturile. Imaginația pare să implice aplicarea minții asupra unui corp, sugerând dependența de ceva exterior.

Esența matematică. Proprietățile pe care le percep clar și distinct în ideea de corp sunt cele studiate în matematica pură. Acestea sunt esențele adevărate, imuabile și eterne ale lucrurilor materiale, independente de existența lor efectivă.

10. Demonstrează că lucrurile materiale există cu adevărat pe baza veracității lui Dumnezeu

Dar pentru că Dumnezeu nu este un înșelător, este cu totul clar că El nu-mi transmite aceste idei imediat sau prin intermediul vreunei creaturi, în care realitatea lor obiectivă este conținută nu formal, ci doar eminent.

De la idee la existență. Am o facultate pasivă de senzație, primind idei despre lucruri sensibile. Aceasta necesită o cauză activă care să producă aceste idei. Această cauză nu pot fi eu, deoarece ideile sunt involuntare și non-intelectuale.

Cauza este exterioară. Cauza trebuie să fie o substanță distinctă de mine, conținând realitatea acestor idei fie formal (efectiv), fie eminent (într-o formă superioară). Această substanță este fie corpul, care conține realitatea formal, fie Dumnezeu (sau o creatură mai nobilă), care o conține eminent.

Garanția lui Dumnezeu. Am o înclinație naturală puternică să cred că aceste idei provin de la lucruri corporale reale. Dacă ar proveni de la Dumnezeu sau altă sursă eminent, și nu de la corpuri, Dumnezeu ar fi un înșelător pentru că mi-ar da această înclinație puternică fără să-mi ofere o cale de a cunoaște adevărul. Deoarece Dumnezeu nu este înșelător, lucrurile corporale trebuie să existe.

11. Stabilește distincția reală între minte și corp

Și deoarece știu că tot ce înțeleg clar și distinct poate fi produs de Dumnezeu așa cum îl înțeleg eu, atunci dacă pot înțelege clar și distinct un lucru fără altul, aceasta este suficient pentru a fi sigur că unul este distinct de celălalt, deoarece pot fi cel puțin produse separat de Dumnezeu.

Concepte distincte. Am o idee clară și distinctă despre mine ca ființă gânditoare, neextinsă (minte). Am, de asemenea, o idee clară și distinctă despre corp ca ființă extinsă, negânditoare.

Separabilitate de către Dumnezeu. Deoarece pot înțelege clar și distinct aceste două substanțe (mintea și corpul) separat, Dumnezeu le poate produce separat. Aceasta este o dovadă suficientă că ele sunt substanțe cu adevărat distincte.

Indivizibilitatea minții. Mai mult, corpul este prin natura sa divizibil în părți, pe când mintea, ca ființă gânditoare, este complet indivizibilă. Această diferență fundamentală de natură confirmă și mai mult distincția lor reală.

12. Reevaluează fiabilitatea limitată, dar utilă, a simțurilor

Deoarece Dumnezeu nu este un înșelător, rezultă inevitabil că în astfel de cazuri nu sunt înșelat.

Simțurile sunt pentru supraviețuire. Simțurile mele, precum durerea, foamea și percepțiile calităților exterioare, sunt date de natură în primul rând pentru a indica ce este benefic sau dăunător compusului minte-corp. În acest scop, ele sunt în general de încredere.

Sursa erorii. Erorile apar când folosesc greșit percepțiile senzoriale, tratându-le ca ghiduri sigure către esența adevărată a corpurilor exterioare, pe care le reprezintă doar obscur și confuz. Erorile apar și când mecanismele naturale ale corpului sunt dereglate (precum setea în cazul edemului).

Distincția între veghe și vis. Acum că știu că Dumnezeu există și nu este înșelător, pot avea încredere în semnele naturale care disting starea de veghe de vis. Experiențele de veghe sunt coerente

Ultima actualizare: May 14, 2025