Cuando a la Gente Buena Le Pasan Cosas Malas

1. Lucruri rele se întâmplă oamenilor buni din cauza întâmplării, nu a pedepsei divine

Uneori nu există un motiv

Întâmplarea este inerentă universului. Legile naturii, deși în general benefice, pot provoca și daune în mod nediscriminatoriu. Accidentele, bolile și dezastrele naturale apar fără a ține cont de caracterul moral. Această întâmplare nu este un defect al creației, ci un aspect necesar al unei lumi guvernate de legi naturale constante.

Dumnezeu nu gestionează fiecare eveniment în detaliu. Ideea unui zeu care orchestrează fiecare întâmplare pentru a pedepsi sau recompensa indivizii este incompatibilă cu lumea observabilă. În schimb, trebuie să acceptăm că tragedia poate lovi pe oricine, indiferent de virtutea sau credința lor. Această înțelegere ne eliberează de povara de a crede că fiecare nenorocire este un judecată divină.

Acceptarea întâmplării este provocatoare, dar eliberatoare. Ne permite să:

• Încetăm să ne învinovățim pe noi sau pe alții pentru evenimente incontrolabile
• Ne concentrăm pe răspunsul nostru la tragedie, mai degrabă decât pe cauza ei
• Căutăm confort în comunitate și forța interioară, în loc să negociem cu divinul

2. Dumnezeu este limitat de legile naturii și de liberul arbitru uman

Dumnezeu nu poate face totul, dar poate face unele lucruri importante

Puterea lui Dumnezeu nu este absolută în lumea fizică. Deși omnipotent în tărâmul spiritual, Dumnezeu alege să limiteze intervenția divină în lumea materială. Această restricție autoimpusă permite funcționarea constantă a legilor naturale și exercitarea autentică a liberului arbitru uman.

Libertatea umană necesită posibilitatea răului. Pentru ca oamenii să aibă o alegere morală semnificativă, trebuie să fie capabili de acțiuni atât bune, cât și rele. Dumnezeu nu previne toate acțiunile dăunătoare umane, deoarece acest lucru ar anula liberul arbitru și ar reduce oamenii la automate.

Limitările lui Dumnezeu nu diminuează iubirea sau importanța divină. În schimb, ele:

• Explică coexistența unui Dumnezeu iubitor și a suferinței pământești
• Sublinează importanța responsabilității și acțiunii umane
• Evidențiază domeniile în care Dumnezeu poate și intervine: oferind forță, confort și inspirație

3. Suferința nu este întotdeauna semnificativă, dar răspunsul nostru la ea poate fi

Durerea transformă pe unii oameni în amărâți și invidioși; pe alții în sensibili și compasivi.

Suferința în sine este adesea întâmplătoare și fără scop. Încercările de a găsi un sens inerent în fiecare instanță de durere duc adesea la credințe sau comportamente dăunătoare. Este mai productiv să ne concentrăm pe modul în care alegem să răspundem la suferință.

Reacția noastră la tragedie îi modelează impactul. Deși nu putem controla multe dintre evenimentele vieții, avem un control semnificativ asupra răspunsului nostru. Această alegere determină dacă suferința duce la creștere sau disperare.

Răspunsuri semnificative la suferință includ:

• Dezvoltarea unei empatii mai mari pentru alții în durere
• Găsirea unei forțe pe care nu știam că o avem
• Folosirea experiențelor noastre pentru a ajuta și consola pe alții
• Reevaluarea priorităților și valorilor noastre
• Adâncirea aprecierii pentru viață și relații

4. Rugăciunea ne conectează la comunitate și la forța interioară, nu la intervenția divină

Rugăciunea nu este o chestiune de a cere lui Dumnezeu să schimbe anumite lucruri.

Rugăciunea nu este o linie magică de cereri către Dumnezeu. Scopul rugăciunii nu este de a cere intervenția divină în afacerile pământești. O astfel de înțelegere duce la dezamăgire și pierderea credinței atunci când rugăciunile par "neîmplinite".

Rugăciunea servește funcții psihologice și sociale vitale. Ne conectează la comunitățile noastre, amintindu-ne că nu suntem singuri în luptele noastre. Rugăciunea ne ajută, de asemenea, să accesăm rezerve interioare de forță și reziliență pe care poate nu le-am realizat că le avem.

Rugăciunea eficientă se concentrează pe:

• Căutarea forței pentru a face față provocărilor
• Exprimarea recunoștinței pentru ceea ce avem
• Conectarea cu alții în speranțe și preocupări comune
• Găsirea păcii și clarității în momente dificile
• Alinierea noastră cu valori și scopuri mai înalte

5. Funcția principală a religiei este de a aduce oamenii împreună, nu de a explica tragedia

Scopul principal al religiei la nivelurile sale cele mai elementare nu era de a pune oamenii în contact cu Dumnezeu, ci de a-i pune în contact unii cu alții.

Comunitatea este inima practicii religioase. Deși teologia și ritualul sunt importante, funcția principală a religiei este de a crea și susține conexiuni umane. Acest lucru este deosebit de crucial în momentele de sărbătoare și doliu.

Experiențele împărtășite ne întăresc. Participarea la comunități religioase ne permite să:

• Ne simțim mai puțin singuri în bucuriile și durerile noastre
• Învățăm de la alții care au înfruntat provocări similare
• Contribuim la o rețea de sprijin pentru alții
• Găsim sens prin tradiții și valori colective

Explicațiile religioase pentru tragedie adesea nu sunt suficiente. Încercările de a justifica suferința prin argumente teologice adesea cauzează mai mult rău decât bine. În schimb, religia este cea mai eficientă atunci când oferă un cadru pentru sprijin comunitar și crearea de sens împărtășit.

6. Vinovăția și învinuirea sunt reacții naturale, dar nefolositoare la tragedie

Nu este vina ta. Ești un băiat bun și decent care merită ceva mai bun.

Autoinvinuirea este o reacție comună la tragedie. Mulți oameni, în special copiii, se simt instinctiv responsabili pentru evenimentele rele, chiar și atunci când este clar că nu aveau control asupra situației. Acest lucru provine din dorința de a crede într-o lume justă și controlabilă.

Învinuirea altora, inclusiv a lui Dumnezeu, este la fel de neproductivă. Deși furia este o parte naturală a durerii, direcționarea ei către noi înșine, alții sau divinul duce adesea la amărăciune și izolare. Ne împiedică să acceptăm sprijinul și să mergem mai departe.

Răspunsuri mai sănătoase la tragedie includ:

• Recunoașterea întâmplării multor evenimente
• Acceptarea faptului că durerea este o parte a experienței umane
• Concentrându-ne pe ceea ce putem controla: reacțiile și alegerile noastre
• Căutarea și acceptarea sprijinului de la alții
• Găsirea modalităților de a crește și de a ajuta pe alții prin experiențele noastre

7. Dumnezeu suferă cu noi și ne oferă forță, nu protecție împotriva greutăților

Dumnezeu este de partea dreptății, echității, compasiunii.

Dumnezeu nu este sursa suferinței noastre. Mai degrabă decât să provoace sau să permită tragedia pentru un scop mai mare, Dumnezeu este prezent cu noi în durerea noastră. Această înțelegere ne permite să ne îndreptăm către divin pentru confort fără a ne simți trădați sau pedepsiți.

Forța divină se manifestă prin reziliența umană. Deși Dumnezeu nu previne toate greutățile, mulți oameni găsesc rezerve neașteptate de curaj și rezistență atunci când se confruntă cu circumstanțe dificile. Acest lucru poate fi văzut ca o dovadă a sprijinului divin.

Compasiunea lui Dumnezeu se exprimă prin:

• Confortul pe care îl găsim în rugăciune și reflecție
• Sprijinul pe care îl primim de la comunitățile noastre
• Forța interioară pe care o descoperim în adversitate
• Capacitatea noastră de a găsi sens și creștere prin suferință
• Inspirația de a ajuta pe alții care se luptă

8. Acceptarea umanității noastre înseamnă acceptarea atât a bucuriei, cât și a durerii

Să o comparăm cu tensiunile sexuale care există între ființele umane

A fi uman înseamnă a experimenta o gamă completă de emoții. Capacitatea noastră de a iubi, de a crea și de a alege moral ne face, de asemenea, vulnerabili la pierdere, frustrare și dileme etice. Această complexitate este ceea ce ne distinge de alte animale.

Încercările de a evita durerea duc adesea la suferință mai mare. Încercarea de a ne izola de toate experiențele negative poate rezulta în:

• Amorțeală emoțională
• Oportunități ratate de creștere și conexiune
• Incapacitatea de a aprecia pe deplin bucuria și frumusețea

Acceptarea umanității noastre implică:

• Acceptarea faptului că durerea este o parte inevitabilă a vieții
• Recunoașterea că capacitatea noastră de a suferi este legată de capacitatea noastră de a iubi
• Găsirea sensului atât în bucuriile, cât și în durerile noastre
• Sprijinirea altora prin luptele lor
• Aprecierea profunzimii și bogăției experienței umane

9. Credința poate evolua prin tragedie fără a fi abandonată

Acum, datorită vieții și morții lui Aaron, sunt o persoană mai sensibilă, un pastor mai eficient și un consilier mai înțelegător tocmai din cauza tragediei mele.

Tragedia adesea provoacă credințele noastre existente. Când ne confruntăm cu pierderi sau suferințe profunde, mulți oameni găsesc înțelegerea lor anterioară despre Dumnezeu și lume inadecvată. Acest lucru poate duce la o criză de credință.

Credința poate fi transformată, nu distrusă. În loc să abandoneze credința cu totul, mulți oameni descoperă o credință mai profundă și mai nuanțată prin luptele lor. Această credință evoluată este adesea mai rezilientă și mai compasivă.

Caracteristicile credinței evoluate:

• Acceptarea misterului și incertitudinii
• Concentrarea pe prezența și forța divină, mai degrabă decât pe control
• Accentul pe comunitate și responsabilitatea umană
• Empatie mai mare pentru suferința altora
• Aprecierea complexității vieții și credinței
• Capacitatea de a găsi sens fără a avea nevoie să explicăm fiecare tragedie

Ultima actualizare: September 9, 2024